Este miercuri. La spital este o zi agitată. Mă grăbesc să termin ce este urgent ca să  pot pleca acasă. Îmi spun: ,,astăzi nu mai stau peste program, trebuie să ajung acasă, trebuie să dorm mai mult!’’  Ar fi prima zi în care aș face asta, după săptamâni în care am plecat de la spital cu mult peste ora 20.

Eu nu pot intra să îngrijesc paciente cu COVID, deși nu îmi este deloc teamă. Am o sarcină mai importantă: sunt asistent șef și trebuie să am grijă de echipa mea! Mereu mi-am spus ”eu sunt omul din umbră”, omul care trebuie să le știe pe toate, omul care răspunde și își asumă tot, sunt cea căreia i se cere ajutorul, cea care știe cum se repară prizele, acoperișul, pereții, mobilierul, aparatura medicală, televizorul din salon, scaunele, lavoarele, echipamentele. Sunt cea care trebuie să știe consumul de medicamente, dozele, când expiră, sunt cea care verifică curățenia, dezinfecția, cubajul, materialele sanitare, materialele de protecție, graficele, prezența, concediile. Eu gestionez conflictele, eu trebuie să respect tot și pe toti. M-am întrebat de câteva ori ”oare funcția asta nu poate fi desființată?’.’ Poate ar trebui să nu mai gândesc, doar să lucrez!

Ca din senin, primesc un mesaj. Mă întreb dacă o fi o altă instrucțiune trimisă pe grupurile de WhatsApp. Inchid biblioraftul și mă uit pe telefon. Unul dintre liderii sindicatului Sanitas imi spune: ”Felicitări pentru ceea ce faci! Nu vrei să scrii câteva rânduri despre activitatea într-o unitate COVID?’’ Imi spun în gand: ”asta îmi lipsea acum”. Mă gandesc câteva secunde și răspund sec: ,,Mulțumesc, scriu! Astăzi?’’, sperând să aud ”nuuuu, anul viitor, eventual când ieși la pensie’’. Eh, nu primesc ce așteptam, așa ca îi trimit răspuns: ”mâine, mă străduiesc!”. Stau câteva minute fără să fac nimic, încerc să-mi planific timpul din nou spunându-mi: ,,este un băiat de treabă, îl stiu de mult, uneori pare timid, alteori arogant, dar mereu l-am plăcut ca om, așa că nu il pot refuza, o să scriu mâine’’. Ce repede trece timpul!

Răspund la telefon, scriu un referat, citesc ultimele note interne, circuite zona roșie, zona verde…, sun o colegă să o întreb cum arată masa pacientelor astăzi. Îmi dau seama că îmi este  foame, asta e, mai târziu. ”Astăzi o să verific numărul mopurilor’’, ”ah, și noua mașină de spălat lavete nu este montată, o să rezolv’’, citesc rezultate COVID. Astăzi sunt toate negative, ce bine! Dar semnele clinice de ce sunt prezente? Oare oamenii își induc stări? Este o tornadă în capul meu, ”mmm, probabil că nimeni nu va pleca în concediu anul acesta, dar eu chiar am nevoie de câteva zile libere!’’. Mă uit la ceas și văd că trebuia să plec demult. Ce repede trece timpul! Și, totuși, realizez că imi este foame…

Mă îndrept în grabă către casă. Ajung. Liniștea de acasă pare stranie, sunt prea obosită ca să mai mănânc ceva. Ar trebui totuși. La pranz am băut o cafea rece, pregătiăa de dimineață. Copilul este de aproape două luni la sora mea că deh, lucrez într-o maternitate desemnată suport COVID și, poate, lucrurile se vor complica și nu voi mai pleca de la spital. Vorbesc cu ea, o privesc pe ecranul telefonului: Cât este de frumoasă!”. Adorm…

Alarma sună enervant de tare, încerc cu ochii inchiși să o opresc. Nu reușesc! Privesc ceasul și văd că este joi și este 6 dimineata. Ce repede trece timpul!

Prepar o cafea, mă urc în mașina, străzile sunt aglomerate și mă întreb unde se duc toți oamenii aceia, ”oare nu se mai respectă ordonanța militară?’’. Ajung la spital și imediat ce văd ușa maternității, intru deja în rolul asistentului sef. În mintea mea începe deja o furtună. O furtună de griji!

În timp ce mă îmbrac cu uniforma de spital, îmi amintesc că trebuie să verific stocurile de măști, ”poate nu ar fi rău să verific și cloramina!’’ Mă linistesc amintindu-mi că magazia de materiale este plină. Cred ca sunt prea stresata! O asistentă mi se adresează nemulțumită: ”Știi că medicul de medicina muncii nu îmi mai permite să efectuez nopți? Nu poți să faci ceva?”. Mă uit la ea în grabă și îmi spun în gand: ””nu iți dai seama cât de importantă este sănătatea noastră, probabil nu îți vrea raul!’’. Îi răspund sec ”o să încerc”, trec mai departe spre saloane, ”trebuie să verific frigiderele, oare graficele de temperatură sunt completate corect? Când s-a facut degivrarea lor? …Nebulizarea, da, nebulizarea cabinetului de la parter trebuie facută astăzi, luni vaccinăm bebeluși!’’ sunt 12, toți născuți într-o maternitate COVID. O asistentă îmi reaminteste că au expirat doua fiole de adrenalină, le iau, ”o să fac referat de scoatere a lor din gestiune. Dar nu astăzi!’’. Directorul de îngrijiri îmi reamintește de planul de îngrijiri, mă întreabă dacă mai am nevoie de ceva, îi răspund scurt ”verific și iți transmit” și mă întreb ”oare nici ea nu poate să doarmă? Sigur este mai stresată ca mine”’’. Revin la gândurile mele: ”Injectomatul, da, noul injectomat! Instruirea! Știam că mai am ceva de făcut!’’

Pe intranet alte note interne, alte proceduri… ,,Cum!? O nouă definiție caz suspect de COVID!? Am nevoie urgentă de ochelari! Nu de protecție, de vedere!

Este ora 12, ședința cu asistenții șefi, grafic de igienizare a SAS-uri, comentăm starea pacientelor internate, dar și a celor externate deja. Nou-născuții frumoși și sănătoși! ”Ce bine!” Proceduri, grafice curățenie, triaj, lenjerie, reinstruire circuite, deșeuri, nebulizare, vaccinare. Mă uit la ceas și îmi dau seama că trebuia să plec demult. Ce repede trece timpul!

Adorm, mă trezesc, este deja vineri! Nici astăzi nu pot sta acasă, probabil nici mâine! Dar poate astăzi nu apare nimic neprevăzut! Mă gândesc: ”sunt femeie și lucrez cu femei, am nevoie de o coafeză, poate așa îmi ridic moralul!”. ’Eh, până găsesc una îmi pun o bonetă, mi-am luat mai multe culori, ”măcar mă asortez cu uniforma’.’ Telefonul sună fără oprire, proceduri, instruiri, curățenie, recitesc fișele tehnice ale dezinfectanților, termometrul dintr-un salon nu mai funcționează, mulțumiri, nemulțumiri, observ că afară este deja întuneric! Nici astăzi nu o să reușesc sa dorm! Ce repede trece timpul!

Sâmbătă. Urc scările către biroul meu și mă gândesc: ”ce dor îmi este de paciente, îmi este dor să pun mâna pe o burtică de gravidă și să simt mișcări acolo. Vreau să le vad nasul rosu și înfundat de trimestrul III, îmi este dor să le aud întrebându-mă prostioare: ”ce chiloți să purtăm? Din materiale organice? Să fie clasici sau tanga? Cu centură de susținere a burticii sau centură de susținere a spatelui?” … Mereu îmi spun că într-o zi am să scriu un tratat despre chiloți.

Astăzi este duminică, vreau să stau acasă! Mi-am propus să dorm, dar ceasul biologic nu mă lasă. Este 6 dimineața, deschid telefonul și recitesc Ordinul 753 din 7 mai 2020, ,,ce vremuri!’’,  maternitatea rămâne pe lista cu spitalele de suport pentru pacienții testați pozitiv sau suspecți de SARS CoV2. ”Nu mai vreau asta! Vreau să dispară COVID! Imi este dor de normalitate! Trimit un mesaj unei colege: ”ai văzut?”. Nici ea nu doarme! Imi răspunde simplu: ”TRIST”.

Grupurile de WhatsApp ale asistenților sefi nu sunt liniștite nici duminica. Deșeuri, servirea mesei, procedura de igienizare… Se zvonește că de luni va fi un control intern…, îmi zambesc și îmi spun: probabil că vor mai veni mulți în control după ce trece pandemia asta .. SPIAAM, DSP București, garda de mediu, control DSP încrucișat, casa de asigurări, Ministerul Sănătății, Curtea de Conturi, pompieri, protecția muncii… îi asteptăm pe toți cu o cafea caldă! Poate vor să o bem împreună cu pacientele noastre, oricare ar fi ele!

Ce repede trece timpul!

(Anca Bălășoiu, asistent șef, Sectia OG III – Maternitatea Bucur – Spitalul Clinic de Urgenta Sfantul Ioan)