Nr. 23 / La mulți ani eroilor României, indiferent de loc și de timp!

„Veniți cu toții la Marea Adunare Națională care se va tine la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniți cu miile și cu zecile de mii. Lăsați pe o zi grijile voastre acasă căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc…Veniți și jurați că nedespărțiți vom fi și uniți rămânem de aici înainte cu frații noștri de pe tot cuprinsul pământului românesc…” (Apel publicat în ziarul ”Unirea”, 11/24 noiembrie 1918, Blaj)

Istoria ne arată că toamna anului 1918 a însemnat pentru Europa nu numai încheierea Primului Război Mondial, dar și o schimbare fundamentală a hărții politice a bătrânului continent. Prăbușirea militară și economică a Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria, fiecare cu aliații ei), epuizate de efortul de război, a oferit popoarelor aflate în componența Imperiului Austro-Ungar sau altor puteri europene posibilitatea să declanșeze acțiuni de (re)câștigare a independenței și de constituire a unor noi state naționale. Astfel, la 3 octombrie, Polonia își declară independența față de Rusia. Pe 28 octombrie, Cehia își proclamă independența, urmată două zile mai târziu de slovaci, care se unesc cu cehii formând un nou stat, Cehoslovacia. Pe 11 noiembrie, exact în ziua în care, oficial, Războiul Mondial ia sfârșit, împăratul Carol I al Austriei abdică iar a doua zi, Austria se declară republică. Patru zile mai târziu, Ungaria își declară independența față de Austria.

Unirea Basarabiei cu România. Revoluția rusă din februarie 1917 a dus la dezmembrarea Imperiului Țarist, ceea ce a permis popoarelor aflate în componența acestuia să-și decidă singure soarta. S-au creat astfel premisele unei renașteri naționale a românilor din Basarabia. În aprilie 1917, se înființează Partidul Național Moldovenesc, care cerea ca Basarabia “să-și cârmuiască singură viața ei dinăuntru, ținând seama de drepturile naționale ale tuturor locuitorilor ei”. Pe întreg cuprinsul Moldovei dintre Prut și Nistru a început o intensă mișcare politică și națională, al cărei scop esențial era unirea cu România.

În contextul mișcărilor revoluționare din Rusia din octombrie 1917 și a proclamării dreptului popoarelor din Rusia la autodeterminare, Sfatul Țării – organ reprezentativ al populației din Basarabia – întrunit la Chișinău, a decretat, la 2/15 decembrie 1917, nașterea Republicii Democratice Moldovenești iar două luni mai târziu, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, independența față de Rusia.

Însă accentuarea stării de dezordine și anarhie din săptămânile ce au urmat ruperii de Rusia, precum și riscul tot mai crescut de a deveni prada intereselor politice străine – fie rusești, fie ucrainiene, au determinat tânărul stat moldovenesc să ceară sprijinul României. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii și protejarea populaţiei. La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea. Trupele române au fost întâmpinate cu bucurie, la trecerea Putului fiind așteptate de o delegație a Sfatului Țării, în frunte cu președintele Ion Inculeț.

În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind serios periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa din România erau tot mai intense. Se publicau continuu articole pe unirii, sporind sentimentul conştiinţei naţionale, iar elitele culturale și politice de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la la Iaşi, discutând despre necesitatea istorică a acestui mare pas și depsre mijloacele de înfăptuire. În consecință, la  27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării întrunit în ședință festivă a adoptat Declarația care începea cu aceste cuvinte: ”Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută șase ani din trupul vechii Moldove – în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor – de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama sa, România”.

Actul Unirii a fost ratificat de regele Ferdinand la 9/22 aprilie 1918; în aceeași zi, doi reprezentanți ai Basarabiei au intrat în Guvernul României.

Unirea Bucovinei cu România. Deși Bucovina fusese anexată încă din 1774 de Imperiul Habsburgic (devenit ulterior Imperiul Austro-Ungar), acest teritoriu s-a aflat întotdeauna la răscrucea ariilor de interese politice austriece, ucrainiene și rusești. În condițiile în care, la 19 octombrie 1918, Ucraina își proclamase independența, noul stat incluzând și Bucovina nord-estică, cu orașele Cernăuți și Siret, era din ce în ce mai clar că dorința de unire a românilor bucovineni cu frații lor de neam din România nu mai avea mulțu sorți de izbândă.

La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat, la  14/27 octombrie, la Cernăuți, o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărâ soarta ei. Adunarea decide cu unanimitate de voturi (dar cu opoziţie ucraineană), unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti. Totodată, Adunarea decide formarea unui Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa 53 de reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei.

Pentru că acțiunile de forță ale noului stat independent Ucraina arătau intenția clară de a alipi cea mai mare parte a Bucovinei, Consiliul Național Român din Bucovina a cerut ajutorul guvernului român, solicitând intrarea trupelor române; în consecință, pe 29 octombrie/11 noiembrie, Divizia 8 Română condusă de generalul Iacob Zadik, din cadrul Corpului 4 Armată, a ajuns la Cernăuți, fiind primită cu flori și manifestări publice de entuziasm din partea românilor bucovineni.

La 28 noiembrie 1918, în sala de marmură a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-a întrunit Congresul reprezentanţilor populaţiei din Bucovina, alcătuit din 74 delegaţi români, 13 ruteni, 7 germani, 6 poloni. Preşedintele Consiliului Naţional Român, preotul Dionisie Bejan, va supune la vot declarația politică conform căreia „Bucovina în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne de-a pururea unită cu Regatul României”. Votul Congresului a fost unanim. Regele Ferdinand I a răspuns bucovinenilor printr-o telegramă cu următorul mesaj: „Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul General al Bucovinei, ca expresiune a voinţei poporului întreg al acestui vechi pământ românesc, a hotărât Unirea completă a Bucovinei cu Regatul Român”. (sursa: Revista de istorie militară nr. 1-2, anul 2011, pag. 56 http://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim%201-2%202011.pdf)

Unirea Transilvaniei cu România. În toamna anului 1918, lupta românilor transilvăneni pentru dreptul de a-și decide singuri soarta politică a intrat într-o fază decisivă. La 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod a fost împuternicit de Partidul Național Român să declare în Parlamentul de la Budapesta că „națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională”. Declarația va stârni furia deputaților maghiari care vor face tot posibilul să oprească procesul de autonomizare a Transilvaniei.

La 31 octombrie s-a constituit, la Arad, Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.), format din câte șase reprezentanți ai Partidului Social-Democrat și ai Partidului Național Român. Starea de spirit națională era una foarte puternică; în orașele  de dincolo de Carpați aveau loc manifestări naționale politice și culturale – în favoarea dreptului la autodeterminare; se formau consilii regionale locale și gărzi naționale pe tot teritoriul Transilvaniei, care se subordonau C.N.R.C., recunoscându-l astfel ca „unicul for care reprezenta voința poporului român”.

Guvernul de la Budapesta crește presiunea asupra autorităților transilvănene, intensificând negocierile diplomatice, în incercarea de a opri voința de unire a românilor cu patria-mamă. Dar drum de întoarcere nu mai exista. Le-o exprimă sec, fără drept de răspuns, Iuliu Maniu: ”Noi vrem separarea deplină de Ungaria!”

În consecință, Consiliul Naționale Român Central a hotărât convocarea Marii Adunări Naționale și alegerea delegaților reprezentativi: „Convocăm Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania, la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de duminică, 18 noiembrie (1 decembrie, pe stil nou) a.c., la orele 10 a.m. ARAD 7/20 noiembrie 1918, secretar Gh. Crișan, prezident dr. Ștefan Cicio-Pop”.

1228 de delegați oficiali din toate zonele Transilvaniei trebuiau să fie prezenți la Alba-Iulia, în prima zi de decembrie a anului 1918; dar pe lângă ei, mii de români au început să se adune la marea sărbătoare a neamului. De dincoace și de dincolo de Carpați, din Banat, din Crișana, din Maramureș, peste 100.000 de oameni s-au strâns pe platoul din fața orașului, pentru a saluta unirea cu Țara.

Cel care a dat glas voinței românilor a fost profesorul Vasile Goldiș, care a citit mulțimii ”Expunerea de motive” și ”Rezoluția de unire a Ardealului cu România”: ”Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Ţara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți, la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acelor români și a tuturor teritoriilor legate de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.

Zece zile mai târziu, pe 11 decembrie 1918, Regele Ferdinand I semna Decretul Regal nr. 3631, care stipula la articolul 1, unirea cu România a „ținuturilor cuprinse în Hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 1 decembrie 1918”.

Însă recunoașterea internațională a hotărârii istorice de la Alba Iulia va veni un an mai tîrziu, pe 4 iunie 1920, odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, printre cele 16 țări semnatare aflându-se și România, și Ungaria.