”Medicina nu e făcută să adauge ani vieții! Medicina trebuie să adauge viață ultimilor ani!”

Consideră că medicina este valoroasă dacă reușește să-i mențină omului dorința de a trăi și îi dă posibilitatea să aibă o viață cât mai bună până la final. Pentru că, genetic, fiecare om are înscrisă clar evoluția biologică, e foarte greu să-i adaugi ani în plus. Poate nu-i cea mai fericită concluzie, dar e o realitate cu care s-a confruntat de nenumărate ori în excepționala sa carieră medicală.

Reporter: O bună parte din viața dumneavoastră profesională este strâns legată de Spitalul Clinic de Urgență ”Sf. Pantelimon”: medic chirurg, șef de secție apoi manager al instituției. Cum a evoluat acest spital?

Prof. dr. Florian Popa: Spitalul care astăzi poartă numele de ”Sfântul Pantelimon” a fost construit în anii 1970 – 1972, în acest cartier care atunci era la marginea Bucureștiului. Era o zonă amărâtă, imaginați-vă că în partea de lângă cimitir, încă mai vedeai bordeie! Pe urmă au început să se construiască blocurile, oamenilor li s-au repartizat locuințe și întreaga zonă a devenit mult mai civilizată.

Ca  orice început, nimic nu era ușor, dar eram toți tineri și entuziaști! Când a început să funcționeze spitalul, pe lângă serviciile medicale, făceam și ceea ce astăzi am numi ”educație sanitară”: trebuia să începem de la zero – îi învățam pe pacienți inclusiv să folosească un vas de WC sau să se spele pe dinți cu pastă și periuță!

Spitalul, ”23 August”, așa cum se numea el la vremea aceea, a însemnat un lucru esențial pentru cartier. Oamenii au început să înțeleagă avantajul de a avea aproape o instituție de sănătate prin care aveau asigurată asistența de specialitate. Practic, spitalul a crescut odată cu cartierul. S-au înființat platformele industriale – ”23 August”, ”Republica”, s-au construit din ce în ce mai multe blocuri pentru muncitori și familiile lor, toată zona se dezvolta într-un ritm rapid, iar spitalul nu făcea excepție. În primii ani a existat un aport semnificativ de personal medical tânăr – fiind spital universitar clinic.  Pe cele patru etaje erau secțiile de pediatrie, medicină internă, obstretică, chirurgie – veneau rezidenți, veneau surori medicale, asistente medicale, infirmiere – toți bine pregătiți și entuziaști.

Exista la acea vreme o politică de concentrare a angajaților în spații locative din apropierea instituțiilor unde lucrau, astfel că spitalului i s-a alocat un număr de apartamente în blocurile din jur, repartizate apoi personalului medical. Era și o încurajare a întreprinderilor pentru a sprijini instituțiile medicale, așa că multe activități curente de întreținere – reparații, igienizări, mici construcții – le realizam cu ajutorul conducerilor de la ”23 August”, de la ”Republica”…

Până în 1989, acest spital devenise o instituție medicală de luat în seamă în sensul că și activitatea profesională propriu-zisă era bine cotată, dar începuse și o activitate științifică pentru care era remarcat. Secțiile erau conduse de oameni foarte bine instruiți din punct de vedere medical, profesori cunoscuți în lumea academică: prof. dr. Pavel Siminici, prof. dr. Ion Ioan Costica, prof. dr. Henriette Ciortoloman, prof. dr. Mircea Geormăneanu și mulți alții.

Reporter: Cum a devenit spitalul instituție medicală de urgență?

Prof. dr. Florian Popa: În calitatea mea de director al spitalului, am fost unul dintre cei care am militat pentru dezvoltarea lui ca și spital de urgență, după 1990. De ce? Nu pentru că ar fi fost diferențe de salarizare, ci pentru că însemna o creștere a calității serviciilor medicale pe care le putea oferi pacienților! Ce a însemnat asta? S-a desființat secția de pediatrie, iar în locul ei s-a introdus o alta, de ortopedie. Ne-a ajutat și structura deja existentă, cu zone de internare de tip rezervă și cu un laborator de radiologie deja funcțional. Am restrâns puțin obstretica – ginecologia și, pe jumătate de etaj am făcut secția de neurochirurgie. UMF-ul a ajutat cu cadre didactice care să funcționeze în spațiile respective. Și astfel a evoluat spitalul în formula în care funcționează și astăzi: chirurgia clinică cu compartimentele ei de chirurgie plastică, vasculară, toracică; obstretica-ginecologia; neurochirurgia și-a făcut un bloc operator separat în etajul 3. La 4 s-a făcut clinica de medicină internă cu cardiologie, cu subspecialitățile lor și ortopedia a rămas la etajul cinci. Sigur, profesorii s-au schimbat, unii au plecat dintre noi, cei care au urmat, au urmat natural, prin dezvoltarea profesională proprie fiecăruia.

Transformarea în spital de urgență a adus un mare câștig de personal, în special tineret: faptul că puteau lucra mai mult, că interveneau în urgență, în cursul nopții – a creat o emulație și oamenii au dorit să vină să lucreze aici.

Tot în 1990, spitalul și-a schimbat numele în ”Sf. Pantelimon”. Trecusem, recent, prin experiența lui Decembrie 1989 – ca în orice spital erau aduși răniți, pentru îngrijiri medicale, căci Floreasca nu mai făcea față: ofițeri împușcați în Piața Palatului, civili mai puțini – îi operam, apoi plecau. După ce s-a instaurat noul regim, s-a pus problema schimbării numelor instituțiilor medicale. Am propus ca spitalul să preia numele cartierului, căci așa se practică în marile orașe, unitatea sanitară care deservește zona, să poarte numele zonei. Cartierul era Pantelimon, șoseaua era Pantelimon, hai să-l numim ”Sf. Pantelimon”. M-am documentat, Biserica ortodoxă îl consideră unul dintre Doctorii fără de arginți, așa că s-a hotărât numele de ”Sf. Pantelimon” – au votat toți angajații de la vremea respectivă, de la muncitor și infirmieră, până la doctori și profesori – și așa a rămas! Spitalul era unul foarte mare, dacă luăm în calcul și ce avea în subordine: Policlinica Iancului, Policlinica pentru copii din Mașina de Pâine, toate dispensarele, cabinetele școlare care țineau tot de spital…

La început, ideea de facultate pentru asistență medicală și moașe a fost privită cu multă neîncredere!

Reporter: Ați fost rector al Universității de Medicină și Farmacie din București în perioada în care se reconfigura sistemul de pregătire profesională pentru asistenții medicali. Ce trebuie făcut, în opinia dumneavoastră, pentru îmbunătățirea lui?

Prof. dr. Florian Popa: Primul mandat al meu în calitate de rector s-a suprapus pe modificările intervenite în învățământ odată cu adoptarea principiilor Procesului Bologna. Facultatea de Moașe și Asistență Medicală s-a prefigurat din acea perioadă. Nu era încă o facultate de sine stătătoare, așa cum este acum, dar făcusem un schelet organizatoric și îndrumasem din clinici oameni care să vină și să predea acolo. Ca la orice început, oamenii erau sceptici, unii nu voiau să vină! Eu fusesem în SUA și văzusem cum funcționa la ei această facultate – la ei se numea de ”nursing”. și apreciam sistemul lor! La noi a început greoi și, sigur, fără o radicalizare care mie mi se părea necesară! Una-i asistenta care face facultatea și ia licența, și alta e absolventul de la școala actuală de asistenți! În opinia mea, este o dificultate menținerea școlilor private de asistenți care, spre deosebire de universitate, trebuie să recunoaștem că dau mult mai ușor calificare. Iar oamenii, cel puțin atunci, înclinau mai degrabă către varianta școlii postliceale, decât către 4-5 ani cât dura facultatea! A doua cauză a fost neîncrederea, mai ales a doctorilor! Cum adică, ia licența asistentul medical și poate face doctoratul?! Eu îndrăzneam să cred la vremea aia că absolvenții facultății de moașe și asistenți ar trebui să fie folosiți apoi ca și directori de îngrijiri, ca și asistenți – șefi. Am dorit o legalizare a acestei oportunități, dar n-a fost să fie așa! Deși, în practică, o parte dintre absolvenții facultății de asistență medicală ocupă aceste funcții, nu este o impunere legală în acest sens. Adică să-i oferi omului care face un efort în propria pregătire și un spațiu de dezvoltare post-universitară.

Reporter: Dacă ne referim la întregul sistem de pregătire medicală, ce credeți că-i lipsește, pentru a-i crește performanța?

Prof. dr. Florian Popa: În primul rând, adaptarea curriculum-ului la evoluțiile din domeniu și la ceea ce se întâmplă în jur. Se vede că nu mai e medicina de altă dată, că nu mai sunt oamenii de altădată, că lumea e în perpetuă schimbare. Programele de învățământ trebuie, după mine, modificate. Vă dau un exemplu simplu, anatomia generală, pe care o parcurg și asistenții, și doctorii. Aceasta ocupă un loc important încă în învățământul medical de toate gradele și de toate specialitățile, în condițiile în care anatomia clasică nu se mai face în lume. A apărut computerul, au apărut mulajele. Am avut discuții cu conducători de universități din Roma, din Palermo, din Germania, din SUA, care făceau anatomie pe clișee, mult mai exact, pe computere care priveau anatomic – nu mai era nevoie de disecție. E bine, e rău, greu de spus… Sau alt exemplu, medicina internă. În universitățile cunoscute sau colegiile din alte țări, ideea de specialitate de medicină internă a cam dispărut. Medicul de familie face medicină internă. În rest, supraspecalizarea domină: că e cardiologie, că e nefrologie, că e gastro, că e boli metabolice, că e diabet, dar nu mai există noțiunea asta foarte clară – specialist sau medic primar de medicină internă.

Iar în al doilea rând, este vorba de exigența celor care verifică cunoștințele, care trebuie să fie nu ”mai mare”, ci mai constantă și mai justificată. Adică să-i ceri omului să știe, dar ceea ce știi și tu! Dacă îi ceri să știe mai mult decât știi tu, atunci sunt niște probleme.

Creșterea veniturilor trebuie să fie urmată de o creștere a calității muncii, a calității învățării și a responsabilității!

Reporter: Legat de performanța în sistemul medical, în ultimii 20 de ani s-a spus că aceasta scade vizibil, în special din cauza exodului de personal calificat. Ați fost prezent, mult timp, în zona de decizie a instituțiilor publice din domeniu – minister, Direcția de sănătate publică, consilier al premierului, deci aveți informațiile necesare. Considerați că modificarea sistemului de salarizare în Sănătate a oprit acest fenomen?

Prof. dr. Florian Popa: Plecările din sistem nu au o singură cauză!. SIgur că, în principal era problema salarizării și a veniturilor, total insuficiente la nivelul personalului medical. Nu atât pentru viața de toate zilele, cât pentru păstrarea nivelului profesional și social: trebuia să te îmbraci într-un anumit fel, trebuia să-ți iei o revistă de specialitate, trebuia să-ți iei o carte! Poveștile că acolo, în Occident, merg câinii cu colacii în coadă nu erau adevărate și noi știam asta! Sau măcar o parte dintre noi știam treaba asta! A doua cauză era platforma tehnologică. Mulți oameni doreau să-și dezvolte preocupările la un nivel mai înalt din punct de vedere tehnologic. Pentru că tehnologia, până în 90, în spitale era modestă. Noile câștiguri tehnologice apăreau foarte greu. Pentru un aparat nou de radiologie – nu vorbesc de computer ci de tehnologie clasică – trebuia să fac eforturi, ca director de spital! Dar nu numai pentru tehnologie. Ajunsesem să fac eforturi pentru uniforme, pentru seringi, pentru consumabile, pentru dezinfectanți, toate astea aduceau un grad de nesiguranță. Abia după 1995 s-a pornit o retehnologizare a sistemului, dar și aceasta greoaie! Au venit ecografe, au venit computere, au venit multe, până când să zicem că s-a ajuns la un anumit nivel. Dar nu suficient pentru a bara dorința omului de a pleca într-un mediu profesional în care are la dsipoziție tehnologie superioară.

Din 2017 s-a adoptat o nouă lege a salarizării. Eu nu am fost un susținător total al acestei creșteri de salarii trunchiată, care nu se referea la tot personalul. Ocupam o funcție în administrația publică și am discutat atunci cu ministrul muncii despre alternative mult mai logice, din punctul meu de vedere, care să țină cont și de nivelul de pregătire, și de performanță, și de locul în care lucrează. Există multe nemulțumiri și multe dintre ele îndreptățite. Dar nu poți să legi plecarea din sistem numai de nivelul salarizării. Motivațiile sunt multiple, și pentru a pleca, și pentru a rămâne în străinătate, și pentru a se reîntoarce! Dar oricum, fenomenul e în regres.

Altceva, după mine, trebuie corectat. Având experiența pe care o am, lucrând în atâtea structuri medicale și ale administrației centrale, am văzut foarte multe lucruri și aici, și în afara țării; și ca profesor, și ca rector, și ca director de direcție, și ca secretar de stat. Crește tehnologia, cresc veniturile, dar acestea trebuie să fie urmate de o creștere a calității muncii, a calității învățării. Fără instrucție, la orice nivel, în sănătate nu poți să faci performanță. La orice nivel, de la brancardier, până la profesor! Este exact ceea ce le reamintesc, de fiecare dată, studenților, rezidenților și colegilor mei mai tineri: ne-am ales cea mai nobilă dintre profesii, medicina. Dar ea nu poate fi practicată decât învățând permanent. Toți acești zeci de ani dedicați pacientului mi-au arătat cu prisosință că practica medicală și pregătirea teoretică permanentă se împletesc, se susțin una pe cealaltă și devin, pentru adevăratul medic, un mod de viață.