Cristian Piscureanu: Mâinile care ajută pot fi mai sfinte decât gurile care roagă!

A părăsit un job bine plătit într-o companie multinațională, în momentul în care a înțeles că menirea lui în viață este aceea de a fi de ajutor celor aflați în suferință. Acum, Cristian Piscureanu este asistent medical la Unitatea de Îngrijire a Arșilor Grav din cadrul Spitalului Clinic de Urgență București și este convins că actuala profesie reprezintă puntea de legătură între el și Dumnezeu.

Este povestea unui tânăr care, în urmă cu șase ani, se angaja ca brancardier în Spitalul Clinic de Urgență București. ”Veneam după nouă ani de experiență într-o multinațională, dintr-un domeniu total diferit. Fusesem pacient al acestui spital în repetate rânduri, având diferite probleme de sănătate și am văzut  ce înseamnă și suferința, dar și cât de important este să ai lângă tine profesioniști care să te trateze și, în același timp să te înțeleagă, să te sprijine și să-ți spună să ai încredere, câci vei fi bine și vei putea să-ți vezi de viață în continuare! Nu mă mai regăseam de niciun fel în vechea activitate și am decis să-mi caut un alt job. Nu aveam habar ce înseamnă cu adevărat sistemul medical, dar fiind tânăr, în putere, capabil de muncă fizică, am decis că pot lucrez ca brancardier”, își amintește Cristian Piscureanu.

A participat la concursul de angajare organizat de Spitalul Clinic de Urgență București și a fost încadrat la Unitatea de Îngrijire a Arșilor Grav. Începea o activitate care se va dovedi, în timp, un nou punct de pornire, atât în parcursul profesional cât și în drumul regăsirii de sine.

La momentul angajării, secția unde fusesem repartizat nu funcționa încă, așa că am fost detașat la Clinica de Anestezie și Terapie intensivă. La început m-am cam speriat, pentru că terapia intensivă este foarte grea, nu este o ramură a medicinei în care lucrurile să se defășoare ușor sau treptat. Totul este la intensitate maximă! Dar era, în același timp și fascinant, să vin din afara sistemului și să descopăr oarecum de pe margine, cum este să lucrezi în domeniul medical. Am început să iau aminte la tot ceea ce se petrecea în jurul meu, am început să învăț și, mai ales, să respect enorm munca celor care se luptau pentru fiecare clipă din vața pacienților lor. Începusem să privesc aspirațional la oamenii care făceau mult mai mult decât mine: medici, asistenți medicali… Mi-amintesc cu câte admirație îl priveam pe domnul doctor Adrian Frunză și câte lucruri am învățat de la dânsul! M-am gândit că aș putea să fac și eu lucrurile astea; că este o perioadă a vieții mele în care este timpul să investesc în mine, să cred în mine, să-mi depășesc condiția și să pot să fac mai mult decât am făcut până la acel moment.

Cristian Piscureanu s-a înscris la școala de asistenți medicali, pe care a absolvit-o printre primii. Avea și câteva avantaje față de unii dintre colegii lui: știe ce înseamnă munca într-un spital, avea deja o anumită exeperiență practică dar mai ales avea ceva foarte important: dorința de a practica acestă profesie în folosul celor aflați în suferință și repere profesionale la care să se raporteze permanent – personalul medical din secția de ATI. Cristian recunoaște că ”în școala de asistenți medicali mi-a fost ceva mai ușor, comparativ cu cei mai mici ca mine. Sunt recunoscător tuturor cadrelor didactice de acolo, care ne-au învățat foarte multe – și teoretic, și practic, și îi mulțumesc în mod special doamnei profesor Mioara Udrescu, îndrumătorul meu. În plus, eram pregătit psihic pentru munca într-o secție grea de spital și știam foarte clar pentru ce învăț: era visul meu profesional! Mi-am îndeplinit această dorință; cred că, de fapt, m-am regăsit. Eram în acea perioadă de tinerețe în care omul încearcă să-și găsească identitatea și cred că m-am regăsit în preofesia asta! Am reușit, prin ceea ce fac zi de zi la serviciu, să-mi creez o adevărată punte de legătură între mine și Dumnezeu, pentru că am niște principii, niște motto-uri după care mă ghidez în fiecare zi când vin la spital. Iar unul dintre acestea, foarte important, este un principiu creștin: mâinile care ajută pot fi mai sfinte decât gurile care roagă!”

Este adevărat, însă, că adaptarea la viața de spital nu a fost ușoară. Cristian însuși recunoaște că este un temperament uneori vulcanic și că a avut momente în care a fost foarte aproape de a renunța. Au fost lângă el oameni care au avut încredere în potențialul profesional și mai ales în capacitatea lui de a empatiza cu pacienții. ”Îi rămân recunoscător fostei mele șefe, doamna Constanța Szlavicz, un om căruia îi păstrez un respect deosebit și care mi-a spus: <<Tu n-o să pleci de acolo. Tu rămâi acolo, eu te cunosc. Oamenii de acolo vor avea nevoie de tine și în timp vor veni și satisfacțiile. Te rog mult de tot să mai ai răbdare și să te gândești! Nu lua decizii la furie.>> Și așa a fost, mi-am luat un răgaz de câteva zile gândire și mi-am dat seama că-mi lipsește spitalul, că este domeniul în care mă regăsesc cel mai bine”, mărturisește Cristian Piscureanu.

Acum, Cristian Piscureanu este asistent medical în secția unde fusese repartizat încă de la venirea lui în Spitalul Clinic de Urgență București: cea de îngrijire a pacienților grav arși. Face parte dintr-o echipă medicală ce numără peste 40 de oameni de diferite profesii. O echipă pe care o admiră pentru dedicarea față de pacient, pentru profesionalism și pentru deschiderea și încrederea cu care a fost primit. ”Niciun pacient care ajunge aici nu este un caz simplu… <<Marele ars>> necesită o atenție sporită,  în comparație cu alte categorii de pacienți. Sunt cazuri complexe, în care intră absolut toate ramurile de terapie medicală, pentru că pacientul ars este un pacient septic, care poate fi suferind cu politraumă, este un pacient cu plăgi deschise, oricând pot să apară o mulțime de complicații! Nu este deloc ușor să lucrezi cu oameni suferinzi și să fii conștient că, în orice clipă, decizia medicală pe care o iei poate face diferența între viață și moarte! Însă bucuria și împlinirea profesională sunt imense când vezi că eforturile nu au fost inutile și pacientul s-a întors la viața lui normală! Am un sentiment cumplit de amar, de neputință pentru pacienții care s-au pierdut. În același timp, sunt oameni care au stat timp îndelungat pe patul de spital și cu care, inevitabil, ai stabilit o legătură emoțională; legătură care, uneori se păstrează mult timp după ce s-au vindecat. Cred foarte mult în oameni, iubesc foarte mult oamenii și asta a fost, probabil, deciziv când am opta pentru profesia de asistent medical. Nu poți să o practici cu adevărat dacă nu ai sufletul deschis, mintea liberă și dacă nu ai un respect profund și total pentru viață!