Nr. 26 / ”Valul 4 de Covid a fost cu mult mai violent și mai urât ca celelalte… multă moarte, mult prea multă!”

Pandemia de Covid-19 a adus în atenția opiniei publice, mai mult ca oricând, secțiile de terapie intensivă, cele destinate exclusiv pacienților infectați cu SARS-CoV-2 și unitățile sau compartimentele de primiri urgențe din spitale. Cum se lucrează aici, unde miza este, de cele mai multe ori, viața pacienților? Au acceptat să vorbească despre dificultățile valului 4 asistenți medicali care lucrează în ATI, în UPU și în Spitalul Modular dedicat exclusiv pacienților Covid.

Ce înseamnă să lucrezi în ATI sau în UPU, în perioadă de criză sanitară?

Nicoleta Ionescu, asistent medical pr. ATI, Spitalul Clinic de Urgență București: ”ATI înseamnă în primul rând responsabilitate foarte mare, luptă continuă pentru viața pacientului iar acum, mai mult decât înainte de pandemie, epuizare. Asta simt, epuizare fizică dar mai ales psihică și în special din cauza neputinței în fața morții. Mai ales în acest val al pandemiei care a fost mult, mult mai agresiv față de celelalte. Facem față cu greu și știm că nu s-a terminat. Noi în terapie intensivă am avut și pacienți Covid, și non-Covid – pacienți ”pe roșu” și ”pe verde”, cum îi numim pe cei care ies pozitiv la testul Covid și cei care nu sunt infectați. Cu același personal s-a lucrat și pe roșu și pe verde: tură de zi – tură de noapte pe Covid, apoi tură de zi – tură de noapte non-Covid. Mi-e dragă profesia, iar munca în Terapie Intensivă te și înnobilează, pentru că faci foarte multe lucruri bune, dar pe de altă parte simt că am îmbătrânit, parcă am devenit neputincioasă și… nu știu. Au murit foarte mulți tineri, pe mine m-a afectat valul acesta mult mai mult decât celelalte.”

Diana Okafor, asistent medical șef CPU, Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului ”Alessandrescu-Rusescu”: Întotdeauna ATI-ul și UPU-ul au fost secții mai grele. Aici totul se desfășoară contra cronometru, minutele sau secundele capătă parcă alta dimensiune temporală, lupta pentru viață este alertă. Îți umple sufletul de o bucurie enormă dacă este câștigată, iar dacă ai pierdut-o, neputința te marchează la fiecare înfrângere. Pandemia parcă a amplificat totul în munca noastră, și victoriile, și eșecurile, sau poate noi le resimțim cu mult mai multă intensitate. La început, acum aproape doi ani, a fost teama: teama că mă pot îmbolnăvi, existând riscul de a-mi pune în pericol și familia Că pot contamina colegul care mă ajută să mă dezechipez, dacă nu urmez strict protocolul. Că nu aș putea face față volumului mare de muncă; că timpul nu am cum să-l dilat în așa fel încât să acord suficient fiecărui pacient. Că nu avem  paturi câte cerințe sunt, sau posturi de oxigen, sau orice alte resurse indiferent de tipul lor. Forța acestui sentiment se amplifica odată cu creșterea numărului deceselor. Am zărit-o și în ochii speriați ai pacienților când le spui,  în urma testelor că sunt pozitivi, vestea îi lovește cutremurător.”

Cu ce greutăți, cu ce provocări v-ați confruntați acum, în valul 4, comparativ cu ceea ce ați întâmpinat înainte?

Nicoleta Ionescu, asistent medical pr. ATI, Spitalul Clinic de Urgență București: ”Munca în Terapie Intensivă este o provocare în sine și, profesional vorbind, întotdeauna au existat provocări. Noi aici, la Spitalul Floreasca, primim mulți pacienți cu politraume. Când primești un accidentat din stradă, pe care nu știi, poate l-a lovit mașina, poate l-au găsit căzut – tu ca asistent medical, când ajunge în ATI, nu știi ce poate  avea persoana respectivă deci ești expus: pe lângă politraumă poate avea și hepatită, sau poate HIV, iar acum poate are COVID. Ești și tu în pericol dar încerci să treci peste asta și să vezi pacientul acela ca pe cineva apropiat ție – ar putea fi o soră, un frate, o mamă, un tată – cel puțin așa fac și așa gândesc eu.”

Diana Okafor, asistent medical șef CPU, Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului ”Alessandrescu-Rusescu”: Cu un volum de muncă mărit, cu un număr crescut de ture pentru fiecare dintre noi, cu o uzură a personalului care s-a resimțit din ce în ce mai mult, în condițiile în care am avut colegi din echipă care s-au îmbolnăvit. Dar nimeni nu s-a plâns nicio clipă, fiecare a privit situația dificilă ca pe o provocare și a incercat să-și faca treaba cât mai bine. Mai mult decât atât, în această perioadă s-a creat o conexiune aparte între colegii colectivului, indiferent de statut, practic am simțit-o ca pe o compactare a echipei din care fac parte.  În tot haosul pandemiei, o echipă unită iți insuflă incredere, iți dă un sentiment de liniște și de siguranță. Am ajuns ca la sfârșitul turei, chiar dacă fiecare dintre noi avem ochii triști și sufletul istovit, să ne predăm serviciul încheind cu salutul <<trecem noi si peste asta>>.

Angelica Bodolan, asistent medical șef, Spitalul Modular 1 Elias: ”Valul 4 a fost cu mult mai agresiv, cred că nimeni dintre noi nu se aștepta să fie atât de violent, iar perioada de vârf în valul 4 a fost grea de tot. Modularul (n.n. Spitalul Modular 1) are o capacitate de 36 de paturi și de data aceasta toate au fost ocupate numai cu cazurile grave, adică cei care au necesar mare de oxigen, cei care sunt ventilați non-invaziv și cei intubați. Valul 4 a început încet-încet în primele zile din octombrie. Au început să vină pacienții, și să vină, și să tot vină, și numărul celor care erau internați a depășit capacitatea modularului și a trebuit să-i internăm și în UPU, căci în altă parte nu mai aveai unde să-i tratezi. Iar personalul era același: în mod obișnuit sunt cinci asistente pe fiecare tură, tura de zi durează 12 ore, apoi pauză și intră in tura următoare de noapte. Dar acum nu s–a mai putut respecta programul, fizic nu mai puteai să faci față. Depășeam constant cele 12 ore căci eram în foc continuu; analizele, recoltările și tratamentele erau în sarcina noastră, și pentru pacienții din modular, și pentru cei din UPU. Este adevărat că în UPU erau și colegii de acolo care supravegheau și pacienții noștri, îi urmăreau și dacă se agravau și erau de intubat, îi intubau… Însă asta era suplimentar, peste sarcinile lor din UPU. Și așa am dus-o ultimele două luni!”

Raluca Greiere, asistent medical ATI, Spitalul Clinic de Urgență București: ”Toată această perioadă a fost o mare provocare pentru mine, și în continuare rămâne, eu fiind debutantă. Aș putea spune că mi-am început cariera cu o criză: am terminat școala, în decembrie m-am angajat iar în martie a început criza Covid.  Începutul a fost cumplit, nu știam cu ce ne confruntăm, nu erau informații. Pentru mine, fiind la început, cred că cel mai greu a fost să învăț tot într-un timp foarte scurt. Să învăț toate manevrele, să învăț să mă înțeleg cu colegii mei, să înțeleg ce-mi explică ei, să acumulez toate informațiile pe care le primeam în fiecare zi. Se aduna oboseala, nu reușeam să țin minte tot, întrebam de o sută de ori, încercam să fiu cât mai prezentă, să fiu de ajutor pacienților și colegilor, să îmi dau toată silința să învăț cât mai repede. Am început cu ce a fost mai greu. De acum poate veni orice, nu mă mai sperie absolut nimic.”

Profesional, dar și uman, ce v-a învățat pandemia, care-i ”lecția” celor aproape doi ani?

Diana Okafor, asistent medical șef CPU, Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului ”Alessandrescu-Rusescu”: ”Am învățat să mă bucur că sunt sănătoasă, am devenit conștientă ca este un dar, o binecuvantare, nu o normalitate cum o vedeam până nu demult. În primăvara anului trecut ne întrebam prietenii dacă cunosc pe cineva infectat și raspunsul era în 85% din cazuri “nu”; acum fiecare dintre noi avem pe cineva cunoscut decedat in urma îmbolnăririi cu covid. De aceea, în fiecare dimineață în care te poți bucura de răsăritul soarelui, trebuie să-ți spui că ești un învingător și trebuie să lupți să rămâi sănătos. Sunt o optimistă și îmi spun că problemele, oricât de întortocheate sunt, tot trebuie să treacă. Va trebui să vină și victoria asupra virusului, în ciuda faptului că drumul până la ea este lung si foarte anevoios. Este important ca fiecare dintre noi sa facem un efort pentru a putea reuși. Regulile trebuie respectate, în primul rand pentru protecția noastră, dar și a celor dragi.”

Nicoleta Ionescu, asistent medical pr. ATI, Spitalul Clinic de Urgență București: ”Pe de-o parte colegialitatea, iar pe de altă parte responsabilitatea mea morală față de pacienții cu Covid. Au fost zile când am mers și am ajutat colegii din Unitatea de Primiri Urgențe. Și erau 60 de pacienți pozitivi. Colegii erau foarte puțini, unii erau și ei bolnavi acasă, de aceea am fost și noi să ajutăm, și treceam din ATI în UPU. Mă uitam în ochii pacienților și vedeam în privirile acelea cum cereau ajutor, și uneori știam că nu pot face mai mult! Sunt lucruri pe care le vezi, le trăiești, le acumulezi în suflet și devin parte din tine. Dacă ești mai vulnerabil, cedezi, dacă nu, le duci mai departe”.

Raluca Greiere, asistent medical ATI, Spitalul Clinic de Urgență București: ”Cu siguranță, două lucruri: am învățat să-mi prețuiesc colegii care m-au învățat foarte multe, practic suntem o familie, căci ne petrecem mai mult timp la spital decât acasă. Apoi am învățat că trebuie să-mi apreciez puținul timpul liber pe care  îl mai am și că trebuie să am puterea să nu aduc acasă stresul și problemele de la serviciu, pentru că nu rezolv absolut nimic. Greutățile, presiunea de la muncă trebuie să rămână în spital; în momentul când ajungi înapoi la serviciu le iei din nou cu tine, începând chiar de la vestiar.  Ajungi în fața vestiarului și spui: <<Doamne, să fie o tură ușoară, totul să fie în regulă, toată lumea să fie bine, să nu mai moară niciun pacient, să fim bine și noi, și să apucăm să plecăm acasă! >>”

Au fost momente în care ați simțit că cedați, că ați vrea să fi avut altă profesie?

Nicoleta Ionescu, asistent medical pr. ATI, Spitalul Clinic de Urgență București: ”Sunt și situații de felul acesta, pentru că oboseala, presiunea, ritmul acesta cumplit în care lucrăm ajung să-și spună cuvântul. A fost la un moment dat internată o bătrânică, semăna foarte mult cu bunica… Și am întrebat-o: << De ce ați ajuns aicea, de ce nu v-ați vaccinat?>> Și mi-a zis:  <<Mamă, de frică!  Dar cum ajung acasă, mă vaccinez, că aici am văzut iadul, mamă! >> Acela a fost un moment în care eu am simțit că cedez, poate fiindcă am asociat-o cu cineva drag… E greu de spus în cuvinte, dar când vezi că faci tot ceea ce poți pentru un pacient și totuși rezultatul este o linie izoelectrică, îți vine să renunți, să fugi oriunde numai să… Dar te întărești și o iei de la capăt pentru ceilalți pacienți.”

Angelica Bodolan, asistent medical șef, Spitalul Modular 1 Elias: ”Oboseala psihică și presiunea continuă te rup. Mă uit la echipa mea de asistente, la colegii din UPU și la toți cei care lucrăm aici în modular: la un moment dat nu neapărat că ești obosit fizic, ești obosit psihic pentru că nu vezi decât moarte în jurul tău, atât. Nu ai nicio mulțumire sufletească, oricât ai face, oricât te-ai chinui, oricât ai încerca. Dacă în primele trei valuri pacienții mai în vârstă, cu comorbidități aveau un risc mai mare de deces, valul 4 a lovit toate categoriile. Oameni la 32 de ani, la 34, la 41 de ani care nu aveau nimic înainte de a lua virusul și au murit. Erau doar nevaccinați, atât!” Da, știu, în meseria asta există și moarte, dar nu atât de multă și atât de repetitivă! La oboseala fizică te duci acasă, dormi și te recuperezi. Dar la cea psihică… Toată lumea devenise irascibilă, aveai impresia că toți se leagă de tine, nimic nu mai era la locul lui. Nu prea mai dai același randament oricât tragi de tine, că nu ai cum.”

Aveți pacienți sau aparținători care spun, în continuare, că nu se vor vaccina anti-Covid, chiar dacă au văzut ce înseamnă boala?

Nicoleta Ionescu, asistent medical pr. ATI, Spitalul Clinic de Urgență București: ”Da bineînțeles, însă eu nu spun nimănui nici <<du-te și vaccinează-te>>, nici <<nu te vaccina>>. Dacă ar fi pentru mine, aș face din trei în trei luni vaccinul, să mă știu protejată. Cumva ți-e teamă, chiar dacă suntem vaccinate și echipate ca la carte, când ieși după șase ore de la Covid, inevitabil te gândești: oare sunt bine? Nu neapărat pentru mine, dar mă duc acasă și pot duce acolo familiei, copilului, care și ei sunt vaccinați dar nu știi niciodată. Dacă la început credeam că ne vaccinăm și scăpăm, acum am văzut că nu e așa. La fel de adevărat e și faptul că dintre toți pacienții din valul acesta, 80% erau nevaccinați iar dintre cei vaccinați care au ajuns în spital cei mai mulți aveau comorbidități. De aceea mereu spun că ce bine ar fi dacă toți am fi un pic mai responsabili, dacă nu pentru noi, măcar pentru celălalt!”

Angelica Bodolan, asistent medical șef, Spitalul Modular 1 Elias: ”Da! Mai mult, au fost și aparținători care veneau să-și ridice decedații și care ne acuzau pe noi: că pacienții au murit din cauza noastră, că nu există Covid sau că n-au avut Covid și că l-au luat de aici, din spital. O aparținătoare ne-a spus că valul 4 e din vina noastră, pentru că ne-am vaccinat. Dacă nu ne vaccinam, atunci virusul pleca…dar așa, virusul s-a întors. Nu credeam că vom trăi așa ceva. N-am crezut că o să ajung să aprind eu candele acasă pentru cei care mor că nu cred în Covid.”

(A consemnat Luminița Ciocan)